Variante

a.) Roata feciorilor

În Oaş (Certeze, Bixad, Cămârzana, Turţ, Târşolţ), feciorii au un dans al lor, Roata feciorilor, similar ca formă cu Feciorescu sau Bărbătescu din Maramureş şi cu Joc în sus din Lăpuş. Dansatorii nu sunt prinşi unul de celălat decât ocazional când se prind cu mâinile de umeri ca la Sârbă sau de mâini, ca la Horă. În desfăşurarea dansului ei execută figuri de virtuozitate, îndeosebi: bătăi în pinteni, sărituri spectaculare, bătăi în pământ, care conferă jocului o coloratură aparte. O sacadare pronunţată a corpului se transformă în tropot, creându-se o adevărată gamă de trepidaţii care par a se transmite şi pământului, bătătorit cu atâta risipă de forţă. Paşii se deplasează spre dreapta, tropăiturile fiind foarte mărunte încât, metaforic vorbind, de afară se aude ca o ploaie de grindină pe un acoperiş, adesea cu opriri, când dansatorii bat din palme într-un ritm felurit accentuat. Este ritmul sincopat comun cu al melodiei. Acest tropăit insistent, mărunt şi sacadat, este de obicei uniform. Numai în Oaş se observă o condimentare anume, în danţ. Totul se joacă pe verticală. Sunt dansuri carpatice de ceată.  Originalitatea lor constă în modul specific de „ţâpurit”, în Oaş, şi de strigat legănat, dar şi strigat într-un ritm liber, în Maramureş. În danţul Roata feciorilor şuierăturile au funcţie de comandă. Ele au un farmec deosebit, mai ales atunci când sunt executate în contratimp. Contratimpul este prezent şi în ritmul bătăilor din palme. Dansul este neconcordant cu melodia, care şi ea este de cele mai multe ori de construcţie motivică, o notă în plus pentru arhaismul său pronunţat.

b.) Fecioresc – ceată moldovenească

Este un dans bărbătesc vechi răspândit în câteva localităţi din jud. Maramureş (Bogdan Vodă, Ieud, Dragomireşti,Bârsana), din categoria „ceată moldovenească „. Se dansează în cerc închis şi deschis, în sensull  invers acelor de ceasornic,  în tempo moderat, ritmul binar şi binar sincopat. În relaţiea cu melodia şi alte elemente adiacente există  şuierături în ritm sincopat cu funcţie de comandă, strigături comune în mod liber– încep cu interjecţii, există interjecţii şi în interiorul strofei care are dimensiuni diferite, neconcordant cu melodia care este în ritm binar, motive ritmice indivizibile de diferite dimensiuni iar toba execută un ritm ce se bazează pe celulele: dipiric şi anapest.

Ca particularităţi menţionăm tropotul pe pământ şi şuierăturile de comandă a şefului de feciori.

c.) Fecioreşte-româneşte

Fecioreşte-româneşte (ceată ciobănească). Dansul se numeşte „A mutului” în localitatea Dumbrava, judeţul Mureş, „Bătută” în loc. Valea Drăganului şi Morlaca jud. Cluj iar în localitatea Dretea, comuna Mănăstireni, judeţul Cluj, „Apelul”, denumire ce-i dezvăluie o oarecare funcţie iniţiatică. Prin acest dans se făcea „apelul” (chemarea „jucăuşilor”) la joc. Necunoaşterea lui ştirbea foarte mult din prestigiul celui în cauză, iar o greşeală era penalizată: trebuia să plătească băutură celorlalţi feciori din joc. Ca tip este vorba de dansul Fecioreşte-româneşte. El este condus de un fecior care strigă la comandă. Dansatorii joacă cu mâinile libere pe lângă corp în partea de plimbare şi pe şold, în timpul figurilor ce cuprind frecvente sărituri şi pinteni. Încă de la prima vedere observăm că acest tip de dans are o formă compoziţională ce impune o temă cu variaţiuni.

a.) Fecioreştele de bâtă răspândit în zona Câmpia Transilvaniei (partea de Mureş – Cerghid) este printre cele mai vechi dansuri fecioreşti care are ca element auxiliar bâta cu rol de sprijin în executarea amplelor mişcări. Feciorii dispuşi în cerc, fără priză, se deplasează în şir în sensul invers acelor de ceasornic. La variantele vechi ale acestui tip de dans mişcările caracteristice constau din paşi simpli, paşi bătuţi, sărituri, paşi sincopaţi şi în contratimp, bătăi cu bâta. Pe alocuri se pare că unele variante au preluat o seamă de figuri din Căluşerul ardelenesc căzut în desuetudine. Atare figură căluşerească a fost consemnată de Bela Bartok în zona Tg.Mureş-Reghin, în dansul local „De bâtă” unde, în final, dansatorii trebuiau să facă o săritură încât să lovească grinda podului cu vârful piciorului. De reţinut că dansatorul se sprijinea la această săritură spectaculară pe bâta auxiliară, cum arată şi numele dansului. Forma dansului este o temă cu variaţiuni

b.) Haidăul

Dintre dansurile de tipul Fecioreşte de bâtă se detaşează Haidăul, atât prin importanţa sa ştiinţifică în evoluţia folclorului coregrafic, cât şi prin valoarea sa artistică . Ca nume este atestat pentru prima oară în sec. al XVI-lea. Se presupune însă existenţa sa cu mult timp înainte, sub alte nume: Dansul mercenarilor, Dansul pirilor sau Epureasca, care în limba latină înseamnă „Saltus haidonicus” (Dansul haiducilor) .

Haidăul de sine stătător este un dans virtuoz. Aceasta se explică prin: salturi mari, flexiuni adânci (lăsări pe vine) în contratimp, ghemuiri, răsuciri de picioare din faţă spre lateral (ronde de jambe). În trecut dansatorii aveau şi săbii în mână, această formă de dans fiind cea mai complexă (Aiudul de Sus).

La început feciorii fac o plimbare în sensul invers acelor de ceasornic în paşi săriţi, simpli. Pe aceste opriri se bat pintenii. Apoi, feciorul care conduce şirul de dansatori execută „un pont” ce este reluat de ceilalţi, ş.a.m.d. până când toţi feciorii şi-au executat „pontul” preferat. Forma arhitectonică a dansului este de Rondo (cu  refren – plimbarea).

Deşi, în majoritatea cazurilor, acestui dans i se spune simplu „Căluşer”, din punct de vedere structural s-au evidenţiat în timp două tipuri: Căluşerul (Bătuta sau Banu Mărăcine) şi Romana.

a.) Căluşerul

Căluşerul – ceată de juni – Căluşerul transilvănean răspândit în zona Orăştiei, numindu-se  în unele locuri şi  Bătută sau Banu Mărăcine are la origine aceeaşi semnificaţie ca şi Căluşul din sudul ţării; se desfăşoară la Solstiţiul de iarnă ( începe la Crăciun şi se încheie la Bobotează-12 zile- şi are 12 figuri) şi la Rusalii. Căluşerul transilvănean fiind asociat în majoritate cu  cetele de colindători are şi rol de fertilitate şi belşug prin colindele cântate, prin urările adresate de sănătate, fertilitate şi prosperitate, bogăţie în anul care vine. Numărul dansatorilor este impar. Ceata este condusă de un vătaf. Are ca element auxiliar bâta, cu rol de sprijin. Banu Mărăcine are şi o melodie proprie. Se dansează în formaţie de cerc, în sensul invers acelor de ceasornic (plimbarea) şi pe loc (ponturile). Forma dansului este temă cu variaţiuni sau rondo. El este în parte un rezultat al adaptărilor de dansuri fecioreşti de ceată locale, fenomen ce a avut loc pe la jumătatea sec. al XIX-lea cu scopul de a se realiza forme naţionale de exprimare în cadrul diferitelor manifestări spectaculare; Costumele căluşarilor sunt pitoreşti.

b.) Romana

Romana – Dansul de tip Romană în ritm aksak şi sincopat asimetric este răspândit aproximativ în aceleaşi zone cu Căluşerul.  Forma lui este de Rondo (cu refren). Dintre motivele şi mişcările determinante amintim: săriturile prin forfecare, pintenii şi ponturile cu multe bătăi pe picioare. Dansul este concordant cu melodia, care este frazală în ritm aksak şi tempo moderat. Acest tip de dans este de provenienţă mai nouă decât dansurile de tip Fecioreşte de bâtă, care îi este model, deci prototip. Şi foarte curios „ Acolo unde se joacă Romană, nu se joacă Fecioreşte (de bâtă) şi invers (n.n. ) ” ;

Tipul de dans Fecioreşte rar este cel mai răspândit.

Se joacă fără bâtă, în tempo rar, iar mişcarea mâinilor capătă o amplitudine mare. Când mâinile nu execută bătăi pe picioare ele sacadează ritmul prin pocnirea degetelor sau chiar prin bătaia palmelor, adesea îmbinate cu bătaia pe genunchi. Bătaia palmelor devine de multe ori un fel de contratimp al mişcărilor picioarelor. Este plină de farmec şi fluturarea mâinilor, în mod liber, pe lângă corp.

În funcţie de tipul de ritm care stă la bază există:

a.) Fecioreşte rar în ritm binar

b.) Fecioreşte rar în ritm binar sincopat

c.) Fecioreşte rar în ritm asimetric

a.) Fecioreşte rar (în ritm binar). Ca dans vechi are funcţie comună, de petrecere. În Câmpia Transilvaniei (de la Câmpia Turzii până la Tg. Mureş) i se spune Târnăveană. Se dansează în grup (ceată), fără priză. Desfăşurarea în spaţiu se face în cerc (în sensul invers acelor de ceasornic), în linie, bilateral şi pe loc (ponturile). Forma arhitectonică a dansului de acest tip este de Rondo (cu refren). Se întâlneşte foarte frecvent bătaia segmentului trei (călcâiul) cu piciorul ridicat înapoi si genunchiul îndoit. În acelaşi timp se „încolăceşte” piciorul drept spre stângul şi se bate călcâiul pe partea exterioară printr-o arcuire a trunchiului spre spate. Bătăile din palme sunt în contratimp cu paşii de dans, pe când pocniturile din degete sunt în acelaşi ritm binar. Cele mai vechi variante de Fecioreşte rar au, pe lângă strigăturile comune, şi numărători de comandă. Este dansul cel mai popular dintre dansurile fecioreşti.

b.) Fecioreşte rar (în ritm binar şi sincopat amfibrahic). Este răspândit în localităţile dintre Câmpia Turzii şi Tg.Mureş şi poartă denumirea de Roata mare, Bătuta în trei (la Cerghid – Mureş) sau „Chimitelnicul” la Chimitelnic. Trebuie să fii un foarte bun dansator ca să poţi juca acest dans. Forma arhitectonică este înlănţuită sau cu refren. Strigăturile sunt în general comune, dar şi la comandă. Ele încep şi se sfârşesc cu interjecţii. Se naşte un dialog între vătaf şi grupul de feciori. Între dans şi melodie este o relaţie de concordanţă. Instrumentiştii foarte buni, cunoscători ai dansului respectiv, urmăresc îndeaproape execuţia lui şi „rup” melodia acolo unde şi bătăile scurte pe cizmă o impun. Astfel, expresivitatea dansului creşte.. Am putea spune că, din acest punct de vedere, acest tip de Fecioreşte rar în ritm binar şi sincopat este cel mai vechi ;

c.) Fecioreşte rar (în ritm asimetric) Este un tip de dans ce se află răspândit într-o zonă limitată ca teritoriu-centrul Câmpiei Transilvaniei (localităţile Soporu de Câmpie, Frata, Iacobeni, Ceanu Mare, jud. Cluj) sub denumirea de Româneşte în ponturi sau „Rupta”. Prin particularităţile lui considerăm că acest tip se dovedeşte a fi un dans distinct. Româneşte în ponturi se joacă mai întâi în cuplu, ca o continuare la Româneştele de-nvârtit, dar pe o altă melodie interpretată într-un stil propriu, „rupt”, cu pauze, în contratimp. Iniţial el s-a jucat cu sprijin pe bâtă. Forma dansului este „temă cu variaţiuni”. Sincronizarea perfectă în toate compartimentele a ritmului „rupt”, la care se adaugă acompaniamentul sincopat ce convieţuieşte aici cu ritmul asimetric din melodie şi dans, dă noi valenţe dansului, îi creşte expresivitatea.

Fecioreşte des este un dans bărbătesc de mare virtuozitate. În desfăşurarea lui în cerc sau pe loc, plastica mişcărilor şi ritmul se îmbină organic în forme aproape desăvârşite. Unele particularităţi a acestui tip de dans, răspândit în Câmpia Transilvaniei, Dealurile Clujului şi Dejului, sub Meseş şi Codru, ne-au îndreptăţit să delimităm trei variante foarte bine cristalizate.

a.) Fecioreşte des în ritm binar

b.) Fecioreşte des în ritm binar şi sincopat amfibrahic

c.) Fecioreşte des în ritm binar şi sincopat dohmiac

a.) Fecioreşte des în ritm binar – Din punct de vedere cinetic se aseamănă cu Fecioreştele rar în ritm binar din aceaşi zonă – Câmpia Transilvaniei, dar jucat mai repede.

b.) Fecioreştele des (în ritm binar şi sincopat amfibrahic), îl întâlnim în localităţile aşezate pe linia Meseş – Cluj – Turda. Este viu în memoria celor mai cunoscuţi dansatori din Coruşu, Popeşti, Mera, Băgara, Nadăşu,Inucu, Dângău Mare, Floreşti, Făureni, Berindu, Mihăieşti, Sâmpaul, Şard, Jichişu de Jos, Urca, Tritenii de Jos Jud. Cluj, Zalha jud. Sălaj etc. Ca şi construcţie compoziţională el a rămas încă într-o formă arhaică. Dansul este alcătuit din figuri (ponturi) complexe, materialul nou făcându-şi prezenţa de la pont la pont, chiar şi în concluzie.

În contextul cinetic se impune tehnica de lovire cu palmele pe segmentele picioarelor. Cel mai frecvent se bate călcâiul cu piciorul ridicat înapoi şi genunchiul îndoit. Urmează bătaia gambei cu piciorul ridicat înainte pe diagonală şi genunchiul îndoit. Scade ca frecvenţă bătaia coapsei. Apogeul mişcării în motivele finale este marcat prin bătaia gambei în săritură şi cu forfecarea picioarelor. Săriturile mari, flexiunile adânci, diferitele bătăi pe sol, balansurile picioarelor cu răsuciri plus bătăi în acord cu „şuruburi” se fac cu amplitudine mare. Şi bătăile în pinteni pe sol sau în aer sunt de o frecvenţă mai mare. Putem spune că la acest tip de dans mişcările combinate pe relaţia armonică braţ-picior sunt foarte bogate.

 Măsura în care se notează acest tip de dans este de 4/8, iar tipul de ritm: binar şi sincopat amfibrahic.

În  acest  dans  strigăturile sunt pe plan secundar. În iureşul lui însă, dansatorii dau glas multor interjecţii cu rol dinamizator. Cât priveşte şuierăturile şi aici ele se execută în contratimp.

Aceste fapte de stil ce vizează în principal ritmul binar sincopat specific folclorului românesc şi străin folclorului coregrafic al popoarelor vecine, argumentează întru totul identitatea acestui tip de dans. El este un dans românesc, dansat şi de ungurii şi ţiganii din Transilvania pe melodii româneşti. Se diferenţiază doar prin stil, un stil mai sacadat la unguri iar ţiganii abuzează de elemente coregrafice exibiţioniste(bătăi pe piept, pe gură etc.) folsind în cadrul elementelor coregrafice şi valori de şaisprezecime.

c.) Fecioreştele des (în ritm binar şi sincopat dohmiac) este un dans din zona folclorică Codru. Ca şi la Haidăul din centrul Transilvaniei, partenera are rol de sprijin (în loc de bâtă). Astfel, bărbatul execută o gamă foarte complexă de mişcări cinetice: bătăile pe cizme cu o singură mână ce culminează cu salturi spectaculoase, chiar peste cap. Momentul spectacular al dansului îl constituie ponturile. Pontul de început în unele localităţi se numeşte „Vântul”, deoarece partenerii execută grupul de paşi legănându-şi în mod accentuat corpul. Unii dansatori tineri, mai elastici, din inerţie se întorc peste cap. Acest element coregrafic marchează apogeul mişcării în motivele finale. Strigăturile din dans sunt comune şi uneori semicântate. Se folosesc şi numărători de comandă.

Răspândit în zona Târnavelor, Sibiul de est, Valea Hârtibaciului şi Făgăraş, dansul Fecioreşte mixt cu care se începe ciclul jocului din părţile respective este alcătuit din trei momente distincte:

a.) Plimbata la feciorească;

b.) Bătuta la feciorească;

c.) Fecioreasca

a.) Plimbata la feciorească

Dansul Fecioreşte mixt din localităţile din Sudul Transilvaniei: Rupea, Cohalm, Ticuşu Nou, Crihalma etc., începe cu Plimbata. Se joacă într-un tempo lent în ritm sincopat, ca un fel de promenadă a feciorilor, o încălzire a lor pentru ceea ce va urma. În formaţie de cerc, ţinuta liberă, dansatorii execută (deplasându-se mai mult spre dreapta), paşi simpli, paşi încrucişaţi în faţă şi spate, paşi vârf-toc, bătăi cu tocul în acord, pinteni şi fluturări de picioare. Forma dansului este monopartită. Se chiuie, şi se şuieră pe timp, pe contratimp, iar strigăturile sunt comune. Într-un tempo larg el impune multă decenţă.

b.) Bătuta din Sudul Transilvaniei urmează după Plimbată prin accelerarea tempoului. Structura cinetică conţine : plimbări, bătăi pe sol, pinteni, bătăi în palme, paşi simpli laterali, încrucişaţi în faţă şi în spate (cârlige), sărituri drepte (paşi săltaţi), fluturări de picioare, ridicări de picior în faţă şi în spate, paşi vârf-toc, bătăi cu călcâiul şi cu vârful în acord, tempo moderat. Esdte un dans concordant cu muzica.

c.) Fecioreasca

Spre finalul Bătutei din cadrul Feceoreştelui mixt, fără să se schimbe melodia, apar pe lângă mişcările independente, mişcările combinate pe relaţia armonică braţ-picior, care fac trecerea la Fecioreasca propriu-zisă în tempo rapid şi ritm aksak sau sincopat hemiolic (Roţia de Secaş).

În partea de nord-est a Transilvaniei, în localităţile cuprinse între Valea Lechinţei, Dipşei, Sieului, oraşele Bistriţa Năsăud şi până la Gherla se practică dansul Bărbuncul, jucat de demult în zonele grănicereşti la înrolarea recruţilor. Am putea spune că azi el se păstrează ca o dăinuire anacronică a vechiului dans cu numele de Werbung (recrutare) iniţiat în cadrul Imperiului austro-ungar către mijlocul sec. al XVIII-lea. Jucat fără bâtă, el abuzează de bătăi spectaculoase pe carâmbii cizmelor în felurite îmbinări cu mare efect scenic. Ostentaţia militară este prezentă de altfel la tot pasul, mascată prin finalurile bruşte, concretizate mai ales prin pinteni, ca la comanda „drepţi”. Apoi se încheie dintr-o dată atât jocul, cât şi melodia, aceasta din urmă continuându-se doar prin pasaje arpegiate ale instrumentelor ce susţin acompaniamentul. Bărbuncul se joacă în formaţie de cerc, linie sau solistic şi ţinuta dansatorilor este liberă. Are forma de refren.  Bărbuncul este un dans rezultat prin adaptarea Feciorescului local. De aceea, acolo unde el nu există azi, există Fecioresc  şi invers. Remarcăm în ţinuta feciorilor a pălăriei cu păun. Acest dans îl joacă şi ungurii.

În cadrul dansului Ardeleană Fecioreşte  din Bihor  şi Ţara Zarandului, bărbaţii evoluează solistic cu bătăi  în sol, ponturi, pinteni, pocnituri din degete, bătăi în palme în contratimp, sărituri pe verticală şi prin forfecare într-un tempo repede.

Sorocul, joc bărbătesc din nordul provinciei, face legătura cu jocurile fecioreşti din Transilvania. El este o parte integrantă a vieţii spirituale a multor sate din Câmpia Timişeană.
Avea un caracter iniţiatic, în sensul că feciorii nu puteau juca acest joc decât la o anumită vârstă (le-a venit „sorocul”) – de unde şi denumirea de „Soroc” – şi, după ce învăţau toate „formele” – paşi destul de complicaţi şi diferiţi. Mişcările acestui dans sunt foarte complicate, iar elementele de bază ale cineticii se combină între ele cu foarte multă varietate.
Cuvântul „soroc”, ne duce în preistorie. Dansul avea un caracter ritual şi se juca cu mult înainte de apariţia Instituţiei ”Armată”. Ca toate dansurile rituale, a apărut în momentul în care se celebra de patru ori pe an „cultul strămoşilor”. Erau perioadele de cumpănă ale anilor, ale vremii, erau cele două solstiţii şi cele două echinocţii unde se producea ruptura timpului: iarna cu primăvara sau cu vara, la marile sărbători de Crăciun, Paşte, Rusalii. Erau momente cruciale ale anului, când oamenii chemau „strămoşii” care apăreau ca o mască cum de altfel apar la toate popoarele.
În mod obişnuit structura Sorocului este secvenţială:
– şticuri de picioare –forme- (rond de jambe)
-plimbări, forme
-bătăi pe cizmă, de amplitudine joasă, cu picioarele semiflexate
Precizăm că în unele localităţi ale judeţului Timiş (zona de câmpie), Sorocul se joacă şi în ritm aksak, mai ales atunci când îl întâlnim în formă mixtă. Sau, se mai poate spune că Sorocul „împarte” zona de câmpie în două: o parte unde Sorocul se joacă în ritm sincopat (partea de sud a Timişoarei, înspre localităţile Buziaş, Lugoj, Făget, Sorocul) şi unde Sorocul era cunoscut cu denumirea de Ardeleana pe trei paşi şi o parte unde Sorocul se joacă în ritm aksak adică în localităţile unde s-au stabilit transilvănenii care au adus cu ei ritmul aksak al învârtitei (partea de nord a zonei de câmpie, mai exact de-a lungul văii Mureşului -localitaţile Firiteaz, Seceani Alioş, Maşloc şi în jurul Timişoarei cu pondere mai mare în localităţile din partea de nord-vest -localităţile: Sânmihai şi Utvin.