Istoric

Documentele cu privire la trecutul istoric al Jocului Fecioresc cuprind diferite însemnări făcute de călătorii străini care au vizitat ţara sau diferite menţiuni cu caracter ocazional. Cele mai vechi documente cunoscute datează din secolul al XVI-lea. O descriere a unui  Joc fecioresc din Transilvania o face istoricul maghiar Nicolay Isthvánfi, care relatează despre Jocul ciobănesc ardelenesc dansat de poetul Bálint Balassi, la curtea împăratului Rudolf al II-lea, cu ocazia încoronării acestuia, la 25 septembrie 1572.

Despre un joc asemănător ca desfăşurare pomeneşte, încă la 1543, Stelian Gherlach într-un jurnal al său de călătorie.

În majoritatea documentelor, jocul cel mai des întâlnit apare sub denumirea de haidutanc (dans haiduc), fiind menţionat prima oară de scriitorul maghiar P. Melius, la 1567.

În diverse descrieri, el apare ca joc solistic bazat pe sărituri, lăsări pe vine, iar uneori jucătorii au şi săbii în mână. În secolul al XVII-lea, în imperiul austro-ungar, încep recrutări masive. Pe lângă mijloacele de constrângere obişnuite, pentru ca tinerii să fie mai uşor atraşi în armată, se foloseşte şi sistemul de recrutare cu joc. Această manifestare cu caracter ceremonial  a luat numele de Werbunc, de la cuvântul german Werbung (recrutare). În cadrul Werbuncului fiecare naţionalitate a imperiului execută jocurile sale bărbăteşti specifice.

Într-un document românesc din Banat, datând din secolul al XVII-lea, găsim numele a două dansuri româneşti, dintre care unul, Epureasca (menţionat şi în latineşte – Saltus haidonicus), se presupune a fi o formă de haidu tanc. Un lucru interesant este faptul că, pe Valea Mureşului, se găseşte şi astăzi un joc cu denumirea Haidău. În forma actuală, el este jucat şi cu fete, fiind compus din trei părţi: Ponturi (figuri bărbăteşti), Purtată cu fete şi Ponturi cu sprijin.

În anul 1781, în cartea sa Die Geschichte des Transalpinischen Daciens, Joseph Sulzer oferă o descriere amănunţită a unor Jocuri ardeleneşti mocăneşti sau cătăneşti. „Aproximativ şase sau mai mulţi tineri sau ciobani, sprijiniţi pe bâtele lor, sar peste ciomege, executând în acelaşi tempo anumiţi paşi ritmici grei, care par a nu corespunde cadenţei, sărind în cerc fără să-şi dea vreodată mâinile şi scoţând din când în când din pieptul lor un chiot.”

În cartea sa La Transilvanie et ses habitants (Paris 1845), A. de Gerando face o descriere fidelă a Jocului din comuna Şona, pe care îl caracterizează ca fiind foarte „sălbatic”. Din descriere reiese că jocul are mai multe părţi: prima este o plimbare a perechilor în cerc, încheiată cu trecerea fetelor pe sub mână, iar a doua este formată din ponturi fecioreşti executate în centrul cercului. În timpul acesta, fetele, ţinându-se de mână, execută o plimbare în cerc. Ultima parte este o învârtită rapidă a perechilor, în care fata execută piruete singură sau pe sub mâna băiatului.

La mijlocul secolului al XIX-lea, cărturarii ardeleni animaţi de ideile Daciei Literare, încep să aibă preocupări de etnografie şi artă populară concretizate în articolele din Foaia pentru minte, inimă şi literatură şi Familia lui Vulcan. Se creează dansuri de salon pe motive coregrafice populare cum e Romana, iar în 1851, Ştefan Emilia creează un dans bărbătesc, Romanul, pe baza figurilor învăţate de la doi călușari, Ion Căluşarul şi Ştefan Cicudeanu, din Lunca-de-Arieş.

Pe aceeaşi inspiraţie folclorică, Ştefan Emilian compune un dans numit Bătuta. Toate aceste dansuri, între care putem enumera şi Banul Mărăcine, născute în salon, au pătruns cu timpul (mai ales prin învăţători) la hora satului, ajungând cu timpul să se integreze în repertoriul sătesc.

Mai aproape de zilele noastre, semnalăm apariţia altor cărţi în care se vorbeşte despre Jocul Fecioresc: G.T.Niculescu-Varone- Jocuri româneşti necunoscute; C. I. Flinţiu – Coregrafie Românească.